Unul dintre cele mai frustrante sentimente care te pot incerca este sa te chinuie excesul de zel, dar sa te lovesti de cel mai neasteptat obstacol.
Exemplu de toata jena: imi adun tone de curaj si perseverenta sa invat la o materie mai mult decat greoaie (a se mentiona: pentru FACULTATE). Mai mult decat atat, refuz sa printez “obiectul muncii”, ma simt in stare sa fac conspecte; dar… NU MAI STIU SA SCRIU. La propriu, cat se poate de propriu. Mi-am pierdut indemanarea de a scrie de mana.
Mai mult decat stangacia si literele multidirectional orientate pe foaia chinurilor mele m-a enervat faptul ca in procesul re-alfabetizarii, “m-a apelat cineva pe mess” (detestabila expresie, dar se pare ca va trebui sa ma obisnuiesc cu ea), iar degetele mele erau extrem de familiare cu tastatura, mai putin cu pixul – nici nu vreau sa ma gandesc cum as chinui vechea mea iubire, stiloul- .
Logic, am gasit si scuza: de unde sa mai stiu sa scriu daca nu am mai scris de mana de luni bune? Daca am ceva sa-i comunic in scris unui coleg care a parasit biroul, prefer sa-i scriu un mail decat un post-it, cu “the better half” vorbesc pe mess (e la un metru jumate de mine) bla bla.
Si, cu dedicatie speciala de la subsemnata pentru subsemnata (semnatura virtuala, desigur, cum e aia de pe mailul de la serviciu, pt ca nici semnatura nu mi-a iesit bine cand am semnat ultimul contract):
